In orice companie, calitatea a doua decizii este foarte importanta: decizia de investitii si decizia de finantare. Prima, va face alegerea intre investitia interna fizica (echipamente, materiale, etc.) si investitia financiara (valori mobiliare). In decizia de finantare, principala alegere se face intre sursele proprii si sursele imprumutate, criteriul acestei selectii fiind costul procurarii capitalului.

Din punctul de vedere al surselor proprii, nu prea exista multe alternative, respectiv ori se recurge la autofinantare, ori se aduc aporturi noi la capitalul societatii. Autofinantarea este intr-adevar cea mai putin costisitoare solutie, dar cel mai adesea este insuficienta, de aceea se apeleaza si la surse externe care pot fi:

• proprii – noi aporturi de capital
• imprumutate – emisiune de obligatiuni sau credite bancare
• inchiriate – leasing – cu posibilitatea cumpararii la valoarea reziduala a mijloacelor fixe

Selectia si combinarea acestor surse insemana decizia de finantare pe termen lung, iar criteriul de optimizare il constituioe valoarea actualizata neta ce rezulta din fiecare varianta de finantare.

1. Cresterea de capital propriu

Subscrierea detinatorilor de fonduri la cresterea capitalului unei societati este motivata de politica dividendelor si de pozitia pe piata a societatii respective. Aceasta sursa de finantare mobilizeaza capitaluri suplimentare, pe o perioada nedeterminata, nefiind rambursabile la scadenta. Cresterea de capital se poate face fie prin emisiunea de actiuni noi, fie prin majorarea valorii nominale a actiunilor vechi. A doua alternativa este mai rar practicata.

Emisiunea de actiuni noi presupune, de asemenea, doua alternative: emisiunea la valoarea nominala a vechilor actiuni (mai rar) si emisiunea la o valoare majorata, in functie de valoarea acestora la bursa.

Totodata, cresterea capitalului social poate avea ca surse subscrierea de noi aporturi, incorporarea rezervelor sau a datoriilor, convertite in contributii la capitalul social. Dar pentru finantarea investitiilor nu intereseaza decat subscrierea de noi aporturi care determina cresterea efectiva a capitalului social, celelalte nefiind decat conversii ale posturilor de pasiv, fara a determina cresterea surselor de finantare.

Valoarea de emisiune a unei actiuni noi trebuie sa fie apropiata de valoarea de piata a unei actiuni vechi pentru a limita "efectul de diluare" a rentabilitatii actiunilor, prin impartirea profitului la un numar mai mare de actiuni. Prima de emisiune, diferenta inter valoarea de emsiiune si cea nominala, este folosita pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiune si este o rezerva in pasivul bilantier alaturi de capitalul social sau se incorporeaza in acesta printr-o noua crestere de capital.

Diferenta intre valoarea de piata inainte de cersterea de capital si valoarea dupa crestere este dreptul de subscriere si care este de fapt pierderea de valoare a actiunii vechi cu care trebuie recompensat detinatorul acesteia pentru a nu fi afectat de suplimentarea capitalului social.

Cresterea de capital prin incorporarea rezervelor, a primelor de emisiune si a profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci da posibilitatea atribuirii gratuite de actiuni noi sau de crestere a valorii nominale a actiunilor vechi.

2. Imprumuturile obligatare

Obligatiunile sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentand un drept de creanta asupra capitalurilor imprumutate unei societati. De obicei, aceste imprumuturi au un cost de procurare mai mic decat subscrierile la capitalul social si nu afecteaza dreptul de proprietate al actionarilor. Decizia privind emisiunea de obligatiuni apartine Adunarii Generale a Actionarilor si se realizeaza prin institutii care actioneaza ca intermadiar (societatile de valori mobiliare), in nume propriu sau ca garant al emisiunii.

Marimea imprumutului obligatar se stabileste in functie de necesitatile de finantare, valoarea de emisiune a unei obligatiuni putand fi egala cu valoarea nominala (la paritate), sau mai mica (subpari), ceea ce le face mai atractive, (mai rara suprapari).

Diferenta intre valoarea de emisiune si valoare nominala este prima de emisiune, iar diferenta intre valoarea rambursata (mai mare) si valoarea de emisiune este prima de rambursare

Rambursarea unui imprumut obligatar se poate face in mai multe modalitati:

• prin amortizari constante si anuitati variabile – rambursarea se face prin transe egale de imprumut;
• prin anuitati constante si amortizari variabile – pentru a avea anuitati constante este necesar ca rambursarile imprumutului sa varieze crescator si compensator cu variatia descrescatoare a dobanzii;
• integral la scadenta – este metoda cel mai des utilizata desi are costul cel mai ridicat, dobana calculandu-se de fiecare data cand se plateste , la toata valoarea imprumutului. Pentru societatea imprumutata, prezinta avantajul dispunerii de capitalul imprumutat pe toata perioada de acordare a acestuia. Insa, compania capitalizeaza acumularea bruta realizata din exploatarea investitiei;
• prin vanzare la Bursa de Valori – este interesanta pentru societatea imprumutata atunci cand cursul bursier al oligatiunilor este inferior valorii de rambursat. Exista insa, in multe tari, limite legale privind numarul de obligatiuni rascumparate. O alta modalitatea este conversia in actiuni, la scadenta emisiunii de obligatiuni.

1. Leasing-ul

Leasing-ul este o adaptare a pietei la capacitatea limitata de finantare a investitiilor.

Leasing-ul este o forma speciala de inchiriere a bunurilor mobile sau imobiliare, prin care beneficiarul detine toate drepturile ce reies din detinerea bunului, mai putin dreptul de proprietate. In schimbul acestor avantaje pe care le primeste, beneficiarul leasing-ului plateste o rata de leasing care este formata dintr-o cota parte a valorii bunului, o dobanda pe care proprietarul (de cele mai multe ori o societate de leasing ca intermediar financiar) o plateste finantatorului (de obicei o banca), primele de asigurare si comisionul societatii de leasing.

In functie de tipul de leasing (financiar sau operational), rata de leasing este cheltuiala la nivelul amortizarii si a dobanzii (leasingul financiar) sau este o cheltuiala de exploatare integrala (leasingul operational).

Durata unui contract de leasing variaza si depinde in special de bunul ce face obiectul inchirierii – la bunurile de valori mari ea este in general 75% din durata de viata economica a bunului, in timp ce la bunurile de valori mai mici si cu uzura mai rapida, durata contractului poate fi de numai un an.

Decizia de a opta pentru leasing, in raport cu un imprumut bancar sau obligatar, se fundamenteaza pe compararea costurilor si avantajelor acestor tipuri de finantari.

Selectia surselor de finantare a investitiilor este complexa, intrucat pe langa criteriul principal privind costul procurarii capitalurilor actioneaza o serie de restrictii privind accesul la piata capitalurilor, legislatia greoaie, decizia institutiilor abilitate a aproba utilizarea acestor surse de finantare, situatia financiara a intreprinderii. De exemplu accesul la imprumuturile obligatare nu il are decat un numar redus de companii, respectiv cele care ofera o garantie suficienta pentru un astfel de angajament, in plus un astfel de imprumut este foarte complicat din punct de vedere al formalitatilor.

Cea mai mare parte a companiilor nu sunt cotate la bursa si, drept urmare, nu au posibilitatea vanzarii de titluri prin bursa. Deci, nu-i raman decat autofinantarea sau imprumutul bancar obisnuit, leasing-ul sau vanzarea de active.

Chiar daca este cea mai oneroasa sursa de finantare, leasing-ul este de multe ori preferat, ca urmare a simplicitatii sale si a efectelor in timp ce le provoaca asupra trezorerieie companiei. In general, societatea de leasing beneficiaza de garantii si asigurari suficiente pentru a acoperi, fata de banca, riscul de faliment al beneficiarului. Dimpotriva, banca nu acorda imprumut decat in conditiile garantarii certe a rambursarii.

Asadar, companiile se pot finanta, toretic, alegand dintre aceste instrumente pe cele mai convenabile din punctul de vedere al costurilor, rapiditatii, eficientei lor, insa de cele mai multe ori, in practica, ele nu au posibilitatea de a opta, fie din pricina situatieiesocietatii, fie a birocratiei foarte mari, a lipsei de timp pentru parcurgerea tuturor etapelor solicitate de finantator, etc. Si atunci, decizia de finantare poate fi impovaratoare pentru compania respectiva.

A crea un cadru flexibil de finantare nu inseamna a risca foarte mult ci a acorda societatilor posibilitatea de a-si analiza potentialul si a opta in cunostinta de cauza pentru una dintre variantele de finantare.